Când toată lumea zâmbește – mai puțin tu
Te-ai uitat vreodată în jurul tău și ai observat că toată lumea părea că zâmbește? Toată lumea, mai puțin tu.
Unul dintre cele mai semnificative lucruri pe care mi le amintesc despre lupta mea cu depresia este că întotdeauna toată lumea era fericită, în timp ce eu mă cufundam în disperare. Din cauza luptei mele adânci, era foarte dificil să mă conectez cu lumea din jurul meu. Nimeni nu părea să știe; dar și mai rău de atât, nimeni nu părea că vrea să știe.
Uneori, în mijlocul luptelor noastre, ne putem simți cu totul singuri. Cred că acesta este unul dintre factorii care fac ca lupta să fie și mai grea. Indiferent care este lupta ta individuală – ea poate fi atât de personală, atât de crudă și atât de copleșitoare încât este greu de crezut că cineva poate înțelege, cu atât mai puțin să-i pese.
Trăim într-o lume în care suntem antrenați să afișăm cea mai bună aparență a noastră. Și câteodată, acest lucru poate face ca lupta și suferința să pară subiecte tabu. Nu este loc pentru lacrimi, durere și rănire într-o lume în care se presupune că toată lumea trebuie să zâmbească. Și cu fiecare zi care trece, ne simțim din ce în ce mai singuri.
Am învățat foarte multe despre suferință de-a lungul ultimilor ani. Mai mult decât mi-aș fi dorit să cunosc. Dar una dintre cele mai valoroase lecții pe care le-am învățat a fost aceea: chiar dacă luptele mele pot fi unice pentru mine, nu sunt singur în lupte.
Peste tot în jurul nostru sunt sute și mii de oameni care simt înțepătura durerii, rana izolării și frica de ceea ce are să urmeze. În orice moment de timp, poate fi cineva pe aceeași stradă, în aceeași biserică și chiar în aceeași familie care duce propriul război, necunoscut ție.
Când în cele din urmă am început să vorbesc despre durere mea, am realizat că erau atâția alții în propria lor călătorie, sperând și rugându-se pentru acea zi în care cineva să-și deschidă brațele și inima. Cineva care să fie dispus să asculte, cineva căruia să îi pese.
Și de atât de multe ori când mi-am deschis inima, am aflat că în spatele fiecărui zâmbet, aproape de fiecare dată este vreun fel de rană…
Tânăra femeie care și-a pierdut mama dintr-odată într-un tragic accident de mașină…
Viitoarea mireasă, distrusă de abandonul logodnicului ei și zdrobită de logodna ruptă – pierderea speranțelor și a visurilor…
Prietena care a așteptat ani întregi sperând și dorind atât de mult să rămână însărcinată, doar să afle vestea devastatoare a unei pierderi de sarcină…
Soțul care în disperare încearcă să-și revină după aflarea veștii că soția l-a inșelat după 15 ani de căsătorie…
Cei proaspăt căsătoriți care după 12 luni teribile au decis că mariajul lor se îndreaptă către divorț…
Tânărul burlac care își bea amărăciunile, singur într-un apartment în orașul lui, dorind cu ardoare compania și dragostea cuiva…
Mămica unui vioi copilaș de 3 ani, încercând cu disperare să găsească scopul în neașteptata bătălie cu cancerul a fiicei ei…
Boala, depresia, moartea. Abandonul, trădarea și durerea. Speranțe pierdute, visuri năruite, viitoruri frânte. Viața nu e întotdeauna așa cum ne așteptăm să fie.
Toți ne aflăm în această luptă numită viața. Unii dintre noi suntem chemați să luptăm mai dur, alții suntem chemați să luptăm mai îndelung – dar toți luptăm.
Prin intermediul luptelor mele, un lucru pe care l-am învățat a fost acela că, dacă aș fi lăsat ca bătăliile mele să mă definească, acestea ar fi câștigat. Lupta mea e parte din mine, dar eu sunt mult mai mult decât lupta mea.
Acest adevăr m-a eliberat si m-a ajutat să pornesc pe drumul vindecării, pentru că în loc să dau voie luptelor mele să mă izoleze de lumea din jurul meu, am invățat încetul cu încetul să dau voie rănilor din viața mea să deschidă ușa inimii mele, permițându-le altora să intre, să audă, să vadă și să cunoască. Învăț treptat să dau la o parte masca. Și treptat încep să mă vindec..
Dar acest lucru nu a venit fără să încerc și să dau greș.
Pe măsură ce treci prin viață realizezi că sunt aceia care pot fi de încredere și cei care nu pot fi. În loc să blochez și să mă distanțez de toată lumea, am învățat să-i identific pe cei de încredere și să le permit să intre în viața mea.
Pentru că la finalul zilei, pentru o potențială bucurie care poate avea loc, trebuie ca noi să realizăm că nu ne putem trăi viața în solitudine. Nu suntem făcuți pentru asta.
Am fost creați chiar de Dumnezeu, care a îngăduit ca rănile sale să ne apropie de El, pentru că doar prin rănile sale noi putem fi vindecați. Sunt mulțumitoare pentru Dumnezeu care a riscat ridicolul și neînțelegerea, alegând vulnerabilitatea și iubirea, doar ca să poată fi mai aproape de mine. Doar ca să poată fi mai aproape de tine.
Indiferent prin ce treci chiar în acest moment, te rog să știi asta – nu ești singur. Nu vei fi niciodată singur. Caută-l pe Dumnezeu care îți cunoaște durerea și care a experimentat lupta ta. Apoi, ai curaj să ceri ajutorul…
Niciodată nu vei ști ce este în spatele zâmbetelor celorlalți până nu-ți vei asuma riscul să le arăți lor ce este in spatele zâmbetului tău.
Articol scris de Debra Fileta.
Articol tradus în română de Denisa Latu.
